Incet am inceput sa ma obisnuiesc cu arestul, paduchii, mancarea putina si tiganii ( care reprezentau jumatate din colegi ) si asa s-au scurs multe zile in care am avut timp sa meditez oarecum la viata si multe nopti in care am varsat lacrimi amare , mai ales in momentele in care incepea sa mi se faca dor de casa sau de colegi insa asta era situatia si nu trebuia sa ma las doborat de situatie ci sa tin capul sus si sa privesc inainte spre viitor. Insa era al naibi de greu sa fiu optimist cand imi traiam mizerabila viata intr-o celula de cativa metri unde lumina soarelui nu patrundea vreodata si in care te mancau paduchii de viu dar asta nu era nimic, greul adevarat era atunci cand ne mai scoatea si pe noi de la beci si ne ducea sa dam declaratii pe la parchet, atunci vedeam lumina zilei, oamenii pe strazi zambind si bucurandu-se de libertate si imi dadeau lacrimile intrebandu-am de ce nu am putut sa fiu si eu normal ca ei si a trebuit sa fac tampenii. Dar lacrimile mele erau putine, nici nu se comparau cu cele pe care le varsa mama atunci cand ma vedea incatusat si escortat de politisti, saraca venea mereu cu cate un pachet pe la parchet si mai mult de cateva minute nu puteam sta de vorba, dar majoritatea din ele erau udate cu lacrimi, irosite de o mama trista din cauza fiului ei ratacitor. Si nu numai a mea le varsa, la fel era si situatia in cazul colegilor Bobita ( Tanase Robert ) si alt coleg care prefera sa ramana anonim, mamele lor erau in aceeasi situatie, trebuiau sa stea pe acolo sa ii astepta si sa planga dupa ei stiind ca nu pot face nimic pentru a ii ajuta asa cum nici mama nu ma putea ajuta pe mine, ne-o facusem cu mainile noastre si acum trebuia sa platim.
Si uite asa a trecut prima luna, s-a finalizat ancheta si a inceput procesul asa ca noi nu mai aveam motive sa ramanem in arest ci trebuia sa fim transferati la penitenciar, al nostru fiind cel din Mandresti, o localitate le 3 km de Focsani. Auzisem eu cateva povesti despre puscarie de la colegii de celula, de la aia care erau recidivisti si mai fusesera pe acolo insa nu am retinut decat niste lucruri esentiale, unul din ele e ca putea fi si mai bine dar si mai rau decat pe arest, mai bine fiindca nu mai stateai inchis 24 / 24 intr-un beci, ci erau celule cu geam, mai vedeai lumina zilei, aveai dreptul la o ora de plimbare in aer liber odata / zi, nu odata pe saptamana ca la beci si mancarea cica era mai buna dar tot binele asta depindea de cacacterul tau, daca te inmuiai riscai sa devii "bulangiu" sau "sclav", adica sa speli sosetele si chilotii altora sau mai rau, sa devii femeia de servici a tuturor. Lucru de evitat in opinia mea asa ca primul meu gand a fost sa fiu tare indiferent ce va fi. Si cu astea in minte a venit ziua cea mare, primavarateca zi de Joi in care duba de transfer a penitenciarului avea si numele noastre pe lista, trebuia sa ne ia de la Buzau, din arestul IJP si sa ne duca la Penitenciarul de maxima siguranta Mandresti.
Cand plutonierul de serviciu a venit la usa si mi-a strigat numele mi-am strans bagajelul, am tras aer adanc in piept si am iesit pe hol si apoi in camera de aer ( 4 pereti cu o plasa de fier sudata deasupra capului, acolo ieseam la aer odata pe saptamana ) unde m-am intalnit cu alti detinuti printre care si cei doi colegi ai mei si dupa ce am stat putin de vorba si am elaborat teorii am fost suiti in duba ( vezi poza, masina din stanga ) si am pornit la drum.
Nu stiu care sunt conditiile de transport ale detinutilor in ziua de azi, dar atunci, in 1996 erau dezastruoase, ne-au impins pe toti intr-o masina fara geamuri laterale, avea 4 gemulete in tavan , cu o aerisre mediocra, niste gauri ascunse in pereti si niste bancute de fier lipite de marginile peretilor pe care trebuia sa stai, fara sa ai centura de siguranta sau vreo bara de suport. Cum numarulul nostru, al detinutilor era mai mare decat locurile libere ne-am inghesuit si ne-am dat coate amestecand paduchii cu cei ai colegilor de langa mine si am suportat o caldura infernala pana cand duba a facut cei 70 de km ce ne desparteau de puscarie si cand in sfarsit am simtit ca s-a oprit motorul in curtea interioara a puscariei m-am simtit bine, stiam ca voi scapa din cutia aia de tabla macar cateva minute si ca voi respira aer proaspat inainte de a incepe o "noua aventura" printre rechinii penitenciarelor, detinutii cu state vechi, recidivisti, violatori, talhari si criminali. Aici incepea viata de puscarias adevarat !
DIN MOTIVE TECNICE AM DECIS CONTINUAREA PUBLICARII PE UN ALT BLOG ASA CA URMATORUL CAPITOLL IL GASITI AICI :---> CUM ESTE LA PUSCARIE IV <---
0 comments:
Post a Comment